Obligarea la testarea periodică, pe costurile personale, a lucrătorilor din sănătate care au imunitate constituie un abuz

Federația „Solidaritatea Sanitară” solicită tuturor instituțiilor statului să înceteze abuzurile asupra lucrătorilor din sănătate care au dobândit imunitate în urma infectării cu SARS-CoV-2.

Abuzul îl constituie declarațiile oficiale și prevederile Metodologiei de supraveghere a sindromului respirator acut cu noul coronavirus (COVID-19), actualizată în data de 02.07.2021 (p. 9)[1]. După ce de-a lungul întregii pandemii COVID-19 INSP-ul și responsabilii de coordonarea acțiunilor împotriva pandemiei din Guvern au ratat evidența corectă a profesioniștilor din sănătate infectați, a celor decedați și a celor vaccinați, acum aceste instituții devin sursa unui abuz la adresa acestei categorii de lucrători. În discuție sunt următoarele erori existente în documentul amintit anterior:

  1. Nerecunoașterea imunității dobândită de lucrătorii din sănătate în urma infectării cu SARS-CoV-2, dovedită de existența anticorpilor
  2. Utilizarea testării periodice ca formă implicită de obligare la vaccinare
  3. Tratamentul discriminatoriu al lucrătorilor din sănătate
  4. Incertitudinea este utilizată împotriva lucrătorilor din sănătate
  5. Sarcina probei și costurile dovezilor sunt atribuite în mod greșit angajaților
  6. Prevederile în discuție vizează extinderea/menținerea afacerilor privind testarea pe seama lucrătorilor din sectorul public de sănătate.

În Anexa la prezentul comunicat prezentăm argumentele care demonstrează fiecare dintre erori.

Analiza de ansamblu a situației arată că autoritățile confundă mijloacele cu scopurile: principalul scop al acestei categorii de  demersuri epidemiologice îl constituie  obținerea imunității împotriva SARS-CoV-2, vaccinarea fiind unul dintre mijloacele de atingere a acestui scop. Cu alte cuvinte, vaccinarea trebuie utilizată pentru a obține imunitatea atunci când aceasta lipsește, nu pentru a înlătura dubiile autorităților sau a utiliza cu orice preț vaccinurile deja achiziționate. Atunci când lucrătorii din sănătate care au deja imunitate ajung să fie obligați de facto la a se vaccina, cum se întâmplă prin aceste măsuri anunțate de autorități, costurile derivate din limitele cunoașterii și riscurile aferente lor sunt plasate în sarcina lucrătorilor din sănătate aflați în aceste situații.

Așa cum a declarat continuu în mod public și a dovedit prin acțiunile sale, Federația „Solidaritatea Sanitară” sprijină vaccinarea lucrătorilor din sănătate. Nu sprijinim însă utilizarea cu orice preț a vaccinurilor. Vaccinarea este soluția corectă pentru a obține imunitatea atunci când aceasta lipsește.

Federația „Solidaritatea Sanitară” a atras atenția guvernanților în urmă cu mai multe luni asupra procentului real al lucrătorilor din sănătate vaccinați, asupra erorilor din campania de vaccinare, asupra soluțiilor de stimulare a vaccinării acestei categorii de profesioniști și asupra necesității de a constata că lucrătorii care au trecut printr-un episod de infecție cu SARS-CoV-2 trebuie considerați imunizați. Monitorizarea corectă a numărului de lucrători din sănătate infectați, făcută (doar de) Federația „Solidaritatea Sanitară” în cadrul Platformei de monitorizare a lucrătorilor din sănătate infectați, este un instrument util pentru a identifica situația reală a imunității lucrătorilor din sănătate împotriva SARS-CoV-2.

Principala cauză a ratării țintelor U.E. de vaccinare a lucrătorilor din sănătate o constituie  refuzul de a demara o campanie în rândul lucrătorilor din sănătate. O întrebare retorică poate evidenția incoerența și incompetența responsabililor de coordonarea vaccinării: Cum pot fi obligați la testare lucrătorii din sănătate nevaccinați dacă autoritățile din România declarau în urmă cu 5 săptămâni că 96,3% au fost vaccinați deja cu ambele doze, procentul celor vaccinați cu cel puțin o doză fiind de … 102,6%?![2] Răspunsul la această întrebare este suficient de unul singur pentru a justifica necesitatea unor demisii: autoritățile din România au comunicat date eronate, din dorința de a raporta cu orice preț atingerea obiectivelor. Eșecul atingerii țintelor de vaccinare nu trebuie decontat de către lucrătorii din sănătate (prin obligarea la vaccinare a celor care au deja imunitate și prin obligarea lucrătorilor din sănătate nevaccinați la plata unor teste inutile), ci de cei responsabili de coordonarea acestei campanii de vaccinare și de garantarea reușitei ei.

 

Federația „Solidaritatea Sanitară” le recomandă în continuare tuturor lucrătorilor din sănătate care nu au imunitate împotriva SARS-CoV-2 să se vaccineze.[3]

 

 

 

                                                                                                           Pentru Comitetul Director

                                                                                                                       Co-președinte,

                                                                                                                      Celmare Lidia

 

 

 

 

ANEXĂ

Erorile care demonstrează abuzul autorităților asupra lucrătorilor din sănătate

 

  1. Nerecunoașterea imunității dobândită în urma infectării cu SARS-CoV-2, dovedită de existența anticorpilor

Conform definiției dată de art. 3 pct. 6 al Regulamentului (UE) 2021/953, „test de anticorpi” înseamnă un test de laborator care urmărește să detecteze dacă o persoană a dezvoltat anticorpi împotriva SARS-CoV-2, ceea ce indică că titularul a fost expus la SARS-CoV-2 și a dezvoltat anticorpi, indiferent dacă persoana respectivă a fost sau nu simptomatică.[4]

Chiar dacă testul anticorpi nu a fost încă introdus în certificatul digital la nivelul întregii U.R., România are obligația morală de a recunoaște această formă de dovedire a existenței imunității în cazul lucrătorilor din sănătate. Pentru perspectiva de ansamblu este relevant faptul că unele state membre ale U.E. acceptă deja testele de anticorpi în dovedirea existenței imunității chiar și pentru cetățenii străini, cel mai cunoscut exemplu fiind cazul Austriei.

Intenția autorităților române de a obliga să se testeze prin test rapid antigen sau RT PCR pe costurile lui un lucrător din sănătate care a dobândit imunitate împotriva SARS-CoV-2 după ce s-a infectat făcându-și datoria la locul de muncă, nerecunoscându-i testele care dovedesc existența anticorpilor, reprezintă un abuz. A lua în considerare doar existența unui test pozitiv SARS-CoV-2 în istoric ca dovadă a existenței imunității  dobândită prin infectare este o eroare. Unii lucrători din sănătate nu au fost testați RT PCR în timpul pandemiei din lipsa testelor necesare, absența testelor pozitive în cazul celor trecuți printr-un episod de infectare nefiindu-le imputabilă. Alți profesioniști au făcut forme asimptomatice ale infecției, nefiind identificată necesitatea testării. Existența imunității dobândită în baza infecției, respectiv trecerea printr-un episod de infectare SARS-CoV-2 poate fi dovedită în egală măsură cu existența anticorpilor. Atât din punctul de vedere al interesului social cât și a celui individual esențială este existența imunității, indiferent dacă ea poate fi prezumată în baza unui test pozitiv RT PCR anterior sau în baza dovezii privind existența anticorpilor.

 

  1. Utilizarea testării periodice ca formă implicită de obligare la vaccinare

Frecventa testării indicată de documentul INSP (la 3 zile pentru test rapid antigenic, respectiv 7 zile pentru test RT PCR) nu are o justificare rațională/științifică, fiind introdusă mai curând cu scop șicanatoriu la adresa lucrătorilor din sănătate[5], adică având caracter abuziv. Având în vedere că ea este combinată cu obligarea lucrătorilor de a suporta costurile testării, putem constata existența unei concretizări de facto a obligației la vaccinare. În cazul lucrătorilor care au deja imunitate suntem deja în prezența unei flagrante încălcări a drepturilor omului.

În acest context este evident faptul că o metodologie menită să contribuie la controlul epidemiologic al pandemiei COVID-19 devine prin aceste prevederi un instrument de represiune la adresa lucrătorilor din sănătate.

 

  1. Tratamentul discriminatoriu al lucrătorilor din sănătate

Dacă testarea obligatorie la 3 zile pentru test rapid antigenic, respectiv 7 zile pentru test RT PCR, ar fi o soluție epidemiologică necesară atunci ea ar trebui aplicată în mod obligatoriu în toate unitățile care desfășoară activități cu publicul, nu doar la cele sanitare. Introducerea acestei proceduri doar în cazul lucrătorilor din sănătate evidențiază faptul că instituțiile statului persistă în atitudinea inadecvată față de lucrătorii din sănătate.

Reducerea la absurd evidențiază riscul acestui demers: dat fiind faptul că riscul de infectare cu SARS-CoV-2 și de transmitere a acestuia survine în cazul tuturor cetățenilor, trebuie să ne imaginăm că următorul pas logic în continuarea acestei abordări a INSP îl constituie instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii.

 

  1. Incertitudinea este utilizată împotriva lucrătorilor din sănătate

Incertitudinea reclamă prudență, ea putând fi interpretată și în favoarea lucrătorilor din sănătate. Procedura testării periodice este impusă ca și cum aceasta ar surveni pe o zonă certă, ea introducând diferențe radicale între lucrători în condițiile în care aceste deosebiri sunt de fapt incerte. Indicarea câtorva dintre incertitudini este suficientă pentru a evidenția problemele:

  • Unii dintre lucrătorii vaccinați pot în continuare să contacteze infecția (și să o transmită).
  • Unii dintre lucrătorii care au avut test RT PCR pozitiv pot de fapt să fi fost fals pozitivi.
  • Unii dintre lucrătorii nevaccinați și care nu au avut un test pozitiv SARS-CoV-2 anterior pot de fapt să fi fost infectați, respectiv să aibă imunitate.
  • Unii dintre lucrătorii care nu sunt recunoscuți ca având imunitate (deoarece nu au un test pozitiv SARS-CoV-2 în istoric) pot avea de fapt un nivel mai mare al imunității decât unii dintre lucrătorii vaccinați (în ipoteza în care există lucrători vaccinați cu Astra Zeneca această diferență ar putea fi chiar mai mare).

Este drept că cetățenii vaccinați sau cei pentru care există un test RT PCR pozitiv în antecedente au o probabilitate mai mare de-a avea imunitate raportat la unul despre care nu există astfel de informații. Însă, dat fiind procentul mult mai mare al lucrătorilor din sănătate infectați SARS-CoV-2 decât restul cetățenilor din aceeași categorie de vârstă (estimarea este cea a unui raport de cel puțin 5/1; ponderea este de cel puțin 3,1/1 raportat la totalul cetățenilor infectați, din toate categoriile de vârstă), probabilitatea existenței imunității în urma infectării este mult mai mare în cazul lucrătorilor din sănătate. Ceea ce justifică necesitatea utilizării testului anticorpi în procedurile de clasificare epidemiologică a lucrătorilor din sănătate.

 

  1. Sarcina probei și costurile dovezilor sunt atribuite în mod greșit angajaților.

Deoarece în discuție este libertatea muncii, testarea obligatorie poate fi utilizată doar că măsură menită să dovedească existența infecției, nu absența acesteia. Cu alte cuvinte, obligativitatea testării este condiționată de existența unui suspiciuni rezonabile privind prezența infecției, bazată pe contactul cu persoane infectate și pe existența unor simptome care indică riscul prezenței infecției.

Dacă instituțiile statului doresc să instituie testarea ca formă de precauție universală atunci nu doar că au obligația de a se comporta în mod identic față de toți cetățenii aflați în situații similare (așa cum aminteam la punctul 3), ci trebuie să suporte  costurile aceste măsuri (justificând totodată necesitatea măsurii, inclusiv raportat la costuri). Este suficient să indicăm, cu caracter de exemplu, art. 7 alin. 6 din legea nr. 319/2006, care prevedere că toate cheltuielile privind măsurile de sănătate, securitate și igienă revin angajatorului.

În cadrul acestei măsuri excesive de precauție universală autoritățile trebuie să se asigure că elimină redundanțele, respectiv cheltuielile inutile, neincluzând în rândul celor testați cetățenii are au deja imunitate. Cu alte cuvinte, obligativitatea testării în această formă extinsă la toți lucrătorii nevaccinați poate fi pusă în discuție abia după ce este dovedită absența imunității, raportat la testul standard: prezența anticorpilor.

 

  1. Prevederile în discuție vizează extinderea/menținerea afacerilor privind testarea pe seama lucrătorilor din sectorul public de sănătate.

Să ne imaginăm scenariul (nedorit; dar cu probabilitate mare) în care varianta delta se răspândește în toată țara. Scăderea numărului de teste RT PCR este de notorietate, principalele cauze ținând de evoluția pandemiei și de accesarea vaccinării de cei care doresc să călătorească. Este ușor să ne imaginăm că toate firmele care au investit în aparte RT PCR sau în teste antigen înregistrează o scădere a afacerilor pe această zonă.

Conform estimărilor de până acum doar cca. 50% din lucrătorii din sectorul public sănătate sunt vaccinați. Asta înseamnă cca. 125.000 de lucrători nevaccinați. Calculele privind cifra de faceri potențială sunt simple:

  1. Testul RT PCR. La un număr minim de 4 teste RT PCR per fiecare salariat în fiecare lună rezultă cel puțin 500.000 de teste RT PCR. Dacă ne raportăm la un cost de 250 RON/test rezultatul final indică 125000000 RON/lună, adică 25.000.000 euro/lună.

sau

  1. Testul antigen. La un număr de cca. 10 teste antigen per salariat în fiecare lună numărul total de teste ajunge la 1.250.000. Luând în considerare un preț de 60 RON/test (atestat) ajungem la un total de 75000000 RON/lună, adică 15.000.000 euro/lună.

Faptul că cifra de afaceri potențială generată de o astfel de măsură pornește de la minim 15 mil. euro pe lună și poate ajunge la 25 mil. euro lunar nu este lipsit de relevanță în analiza acestei decizii politice.

 

[1] Chiar dacă față de forma Metodologiei din data de 30.06.2021 actualele prevederi conțin câteva modificări, ele sunt nu modifică semnificativ situația generală dacă tulpina delta se răspândește la nivel național sau dacă incidența cazurilor depășește 1,5 la mia de locuitori.

[2] Precizăm că în urma insistențelor publice ale Federației „Solidaritatea Sanitară” autoritățile române au corectat parțial cifrele comunicate oficial, la data prezentului comunicat pe site-ul OMS pentru România ponderea lucrătorilor din sănătate vaccinați fiind de 87,8% pentru vaccinarea completă și 92,1% pentru cei cel puțin o doză. Evident, și aceste informații sunt de fapt eronate, cea mai bună estimare a ponderii lucrătorilor din sănătate vaccinați fiind de cca. 50%, ea aflându-se aici.

[3] În speranța că exemplele personale sunt relevante, precizăm că membrii conducerii și managementul FSSR sunt vaccinați.

[4] Metodologia INSP a preluat de fapt principiile OUG nr. 68/2021. Preluarea regulilor din OUG nr. 68/2021 (care transpune prevederile Regulamentului (UE) 2021/953) ratează atât faptul că aceste reguli vizează condiții privind libera circulație cât și faptul că unele state recunosc imunitatea dobândită în urma infectării dovedită de existența anticorpilor.

[5] Cu mențiunea că metodologia adaugă lucrătorii din asistență socială și cei din penitenciare la testele antigen.



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-o apreciere mai jos:


Lasă un răspuns